Țara Lui Caragiale (2012)

Nicio comparație nu l-a scos pe Caragiale din provincialismul său balcanic. Degeaba au văzut mulți criticii literari în el un Molière muntean, degeaba l-a transformat Eugen Ionescu într-un precursor al teatrului absurdului. El, Caragiale, a rămas dramaturgul lumii anapoda de la periferie, din care nu a mai putut ieși în ciuda reorientărilor sale literare ulterioare. Ca și țara al cărei spirit tutelar a devenit. O lume de oameni mici și ridicoli, chiar dacă ocupă funcții înalte și iau posturi solemne; o lume în care ideile mărețe, cum observa Eugen Lovinescu, sunt unul și același lucru cu zeflemeaua; o lume în care corupția, favoritismul și impostura sunt mijloace de existență care se confundă cu omenia.

Caragialescul nu mai este de mult doar o ilustrare a registrului comic ori tragi-comic. El a ajuns să descrie o condiție de existență – starea firească a lucrurilor în Țara lui Caragiale. Când dramaturgul a imortalizat această condiție, el a surprins și chiar a iritat prin revelarea micimii rizibile ale unei societăți apărute de-andoaselea, în care manierele occidentale nu au reușit să surplanteze obiceiurile mahalalei. Nici după moartea sa opera lui nu s-a bucurat de o apreciere unanimă. Astăzi însă, când multă lume este totuși conștientă de impostura generalizată pe care acesta o ilustra ca o formă de catarsis, Caragiale este erijat în scriitorul României urbane par excellence, condiția caragialească fiind celebrată cu o anumită jovială autosatisfacție, ca și cum privirea în oglindă a tarelor ancestrale și râsul în grup de sine ar ușura povara ridicolului, ori trezește nostalgii care lasă să se înțeleagă că, chiar și în materie de caragialesc, s-a coborât atât de mult încât epoca sa originală ne apare ca o adevărată vârstă de aur.

Se  întâmplă adesea ca stilul și personajele din opera unui scriitor de geniu să definească spiritul unui loc, spre lauda scriitorului și a locului deopotrivă. În cazul lui Caragiale însă, opera de geniu s-a înfăptuit cu prețul locului. În istoria lumii, corupția, impostura și derizoriul ne vor rămâne cuvinte de ocară; în istoria literaturii însă, ele vor deveni poate pentru prima dată categorii estetice.

În 2012, la împlinirea a 100 de ani de la moartea lui Caragiale, Mihai Lungeanu a creat scenariul pentru o serie de piese radiofonice inspirate din schițele scrise de acesta. Acestea au fost transmise astfel: în ianuarie și februarie au fost difuzate primele 4 episoade, următoarele 3 au fost difuzate în luna iunie, iar ultimele 3 au ajuns în eter în luna ianuarie a anului 2013. Vă invităm să le ascultați în continuare și să vă uimiți de actualitatea subiectelor. AUDIȚIE PLĂCUTĂ!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s